POVESTI DIN SANTIER
A fost odată ca niciodată …
Cam așa început toate poveștile. Desigur, subiectele lor pot fi diverse: povești nemuritoare, povești cu tâlc, povești de altădată, povești de azi….
A fost odată ca niciodată… un șantier…
Noi ne-am propus să povestim despre șantiere.
Șantiere de construcții, unde viziunile arhitecturale se plămădesc şi dospesc printre noroaie, mortare și betoane, între armături și fiare, toate luate și frământate, finisate, muncite și ridicate de oameni, pentru oameni.
Poveștile din șantier sunt despre oameni și casele lor, prin CASE înţelegând aici, orice tip de construcție: rezidențială, industrială sau inginerească.
Poveștile din santier sunt despre o altă poveste. Povestea unor oameni care visează să-și construiască casa lor sau povestea celor care proiectează casele sau a altor oameni care înalță aceste case sau a altor oameni care produc materialele din care se construiesc aceste case sau a oamenilor care repară casele sau… sau… sau…
Toate edificiile care se aglomerează într-un țesut urban sau rural adăpostesc oameni, cu profesiile lor, cu activitătile şi pasiunile lor, cu muzică, cu teatru sau alte manifestări ale artelor și meseriilor. Oamenii, locuind sau lucrând în aceste case, nu fac altceva decât să ducă mai departe poveștile. Ale lor sau ale caselor lor.
De câte ori nu ați auzit expresia: „dacă zidurile acestei case ar putea vorbi, ar avea ce povesti”?
Poveștile din șantier sunt povești despre alte povești, trecute și viitoare. Dintre cele două zări ne propunem să vă povestim despre visele ctitorilor acestor case, despre „aureolele boreale” arhitecturale ale proiectanților, despre metodele inginerești de abordare tehnică și tehnologică, despre eforturile constructorilor și, nu în cele din urmă, despre cum trăiesc oamenii în aceste CASE sau în jurul lor.
Dacă ne va ramâne loc și timp, poate vă vom povesti cum se nasc și poveştile urbane, despre aglomerările acestor case, pentru că, nu-i așa? și orașele au poveștile lor.
Poate prea deranjați fiind de perpetuele șantiere, poate prea preocupați milenial sau grăbiți ori stresați de trafic, nu am zăbovit de prea multe ori să tragem cu coada ochiului printre panourile de șantier, să vedem ce se întâmplă în spatele acestora. Dar, cu siguranță când siluetele constucțiilor încep să răsară din pământ, să se înfiripe și să devină importante în locul și în viața noastră, ei da, atunci devenim curioși, ne oprim, privim și începem să ne informăm: ce se constuiește? ce va fi aici? cine construiește? oare cât costă? și nu-i aşa, cât mai durează?
Pornim în general de la o traumă: SANTIERUL!!! Cu demolarea sau dezafectarea existentului, cu defrișarea unor copaci, cu îngrădirea unui loc sau poate chiar a unui acces, cu noroiul sau praful din șantier, cu zgomotele generate de utilaje, echipamente și oameni. SANTIERUL e o „afacere murdară”. Într-un fel sau altul participăm, suferim, muncim, ne implicăm, fiecare în felul lui, în povestea șantierului deși de cele mai multe ori nici măcar nu e ȘANTIERUL nostru.
Alteori ne facem planuri legate de noua construcție: fie că e o staţie de metrou, fie un magazin, fie o şcoală, fie o canalizare, un spital sau o autostrada. Ei! dragii mei, când vă faceți planuri legate de acele viitoare construcții deja începeți să țeseți o nouă poveste.
Poveștile le faceți voi, noi le descoperim și le povestim!!!
De cele mai multe ori asistăm la închiderea șantierului cu satisfactie: „of, bine că s-a terminat” sau „ da, asta mi-am dorit”. Sau cu speranțe: „da, vegetația se va reface și pata de verde din cartier își va reveni” sau „acum am magazinul mai aproape”. Sau cu mulțumire: „da, exact aşa am vrut să arate, frumos”. Alteori nu.
Dar oricare ar fi sentimentul, că vorbim de bine sau de rău despre rezultantele acelui şantier nu facem decât să ducem povestea mai departe.
Și e bine că aceste povești există. Din ele oamenii vor învăța și vor construi mai departe, mai bine, mai frumos, mai armonios.
Din aceste povești oamenii vor învăța că șantierele sunt trecătoare, dar casele rămân. Cunoscând povestea caselor oamenii vor prețui, cu siguranță, mai mult ce a fost sau ce va să vie.
Credem că din aceste povești oamenii vor învăța să se respecte mai mult, să aprecieze mai bine ce se întâmplă în șantiere și în jurul lor.
Mai credem că împreună vom putea înțelege și cântări mai bine acest proces continuu care, slavă Domnului, nu ne dă pace: construcțiile și arta de a construi.
Și dacă aceste lucruri fi-vor întâmplate POVESTILE DIN SANTIER vor fi mai frumoase, mai povățuitoare și mai uşor de dus mai departe.
Citându-l pe Creangă, cel mai mare povestitor al nostru, zic: “Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.
Arh. Viorel Pleșca
Add comment